Pavilionul "H", Şoseaua Kiseleff nr. 32, Sector I, Bucureşti
1950

Pavilionul „H”, amplasat în incinta Pacului Herăstrău, a fost construit în perioada 1949-1953 după proiectul semnat de arhitecţii Gustav Gusti, Harry Stern şi Ascanio Damian şi de inginerul E. Ţiţariu.

Pavilionul este situat în Parcul Herăstrău, pe un teren în pantă aflat între lac şi Şoseaua Kiseleff, în apropiere de Piaţa Presei Libere. Accesul principal se realizează dinspre Şoseaua Kiseleff printr-o esplanadă care coboară spre lac, din care se desprinde o alee carosabilă conducând spre pavilion. La aceasta se adaugă accesul secundar prin parc, dinspre Piaţa Presei Libere.

Partiul funcţional exploatează panta terenului care coboară spre lac, prin dispunerea pavilionului pe direcţia nord-sud, paralel cu curbele de nivel. Interiorul, gândit ca o amplă sală de expunere pentru obiecte de mari dimensiuni (utilaje industriale), se prezintă ca o hală de producţie acoperită cu o mare boltă plată, susţinută de arce. Accesele, o mică zonă de servicii, precum şi spaţii suplimentare de expunere sunt dispuse pe o supantă desfăşurată pe întreaga latură de vest, care se continuă spre sud cu o „terasă interioară” legată de o scară de serviciu, iar spre nord cu o rampă care se evazează coborând spre spaţiul principal. Faţada de est, complet vitrată, se deschide spre o terasă spre lac, destinată iniţial expunerii în aer liber şi transformată ulterior în parcare.

Sistemul constructiv este mixt, compus din pile verticale care susţin o structură de acoperire formată din arce de lemn lamelar rigidizate printr-o reţea din platbandă metalică. Tehnica lemnului lamelar curbat, apărută în Germania în jurul anului 1907 şi dezvoltată cu precădere în Statele Unite în anii 1930 şi 1940, permite realizarea unor structuri cu deschideri mari, foarte uşoare şi rezistente la coroziune. Datorită contravântuirilor metalice, structura liniară a acoperirii pavilionului se comportă asemenea unei structuri portante spaţiale din categoria suprafeţelor subţiri cilindrice.

Forma riguros geometrică a pavilionului se integrează cu uşurinţă, datorită acoperişului ondulat şi înălţimii reduse, în compoziţia liberă, peisageră, a parcului, alături de traseul regulat al esplanadei monumentale care conduce de la intrarea în parc spre malul lacului, prin intermediul unor rampe simetrice faţă de axul central.

Simetria de ansamblu a volumului general este articulată prin disimetrii şi asimetrii locale, care asigură o adaptare mai flexibilă atât la funcţiune, cât şi la sit.

Clădirea are forma unui dreptunghi alungit, dispus paralel cu malul lacului. Spaţiul interior este organizat pe două niveluri, un parter general care ocupă întreaga suprafaţă construită la sol şi un etaj parţial format din: o supantă largă, decupată oblic şi deschisă spre sala de expunere; o cursivă laterală care uneşte cele două accese de pe latura de vest; o rampă care coboară spre parter, ocupând latura de nord. Un mic bloc capsulat, dispus pe latura de est, conţine o scară de serviciu/evacuare şi câteva birouri dispuse pe trei niveluri.

Volumul general se dezvoltă pe orizontală, nota caracteristică fiind dată de suprafaţa ondulată, cu streşini longitudinale proeminente, a acoperirii. Faţada de vest cuprinde, între accesele dispuse lateral, un câmp ritmat de panouri traforate dispuse în dinţi de fierăstrău, realizate prin întreţeserea unor casete prefabricate care conţin ochiuri de geam şi alternează cu mici montanţi din cărămidă aparentă. Faţada de est, orientată spre lac, este marcată de pilele verticale din cărămidă şi de marile suprafeţe vitrate retrase spre interior (în prezent micşorate pe contur în urma consolidării prin intermediul unor cadre din beton armat). Faţada de nord constă dintr-un mare timpan de cărămidă, în care este practicată o mare deschidere vitrată, divizată prin nervuri verticale tencuite. Faţada de sud este dominată de o verieră tratată cu acelaşi riflaj vertical şi intersectată cu un mare plin de zidărie tencuită.

Interiorul este un spaţiu total, amplificat datorită suprafeţei cilindrice de acoperire. Formele simple ale elementelor arhitecturale sunt tratate cu materiale de finisaj nepretenţioase: placaj de lemn şi platbande metalice pentru acoperire, mozaic turnat pentru pardoseli şi parapetele joase, dar late ale supantei şi rampei, cărămidă aparentă şi tencuieli simple pentru paramente, geam mat givrat sau striat pentru goluri.

Clădirea se remarcă prin proporţiile echilibrate ale volumului şi ale componentelor sale, prin desenul elegant al faţadelor, prin compoziţia spaţială bine controlată, prin detaliile atent concepute şi executate (structura de acoperire, streşinile, traforul faţadei de vest). Peretele de nord este decorat la interior cu o frescă figurativă datorată graficienilor Eugen Mihăescu şi Sergiu Georgescu, realizată în anul 1964, cu ocazia Expoziţiei realizărilor economiei naţionale.

Construit în anul 1949 ca Pavilion al Industriei Grele Sovietice, edificiul a fost apreciat în epocă pentru calităţile interiorului şi pentru soluţia constructivă, dar în acelaşi timp criticat pentru faţadele cu „puternice influenţe cosmopolite” (Arhitectura R.P.R. nr. 1-2/1952). Integrat ulterior în ansamblul Expoziţiei realizărilor naţionale şi utilizat în continuare ca spaţiu expoziţional, a fost „rentabilizat” şi transformat, în anii 1990, într-o mare suprafaţă de vânzare subîmpărţită şi închiriată la diferite firme de comerţ.

Valoarea de patrimoniu cultural a imobilului poate fi apreciată în conformitate cu criteriile reglementate  ca fiind foarte mare, datorată soluţiei tehnice de acoperire a pavilionului cu arce din lemn lamelar curbat – o structură uşoară spectaculoasă ca deschidere, care apare ca o prezenţă singulară în arhitectura civilă din România epocii staliniste.

Mihaela Criticos, arhitect

Imagini

Plansa nr.1 Plansa nr.2 Plansa nr.3 Plansa nr.4 Plansa nr.5 Plansa nr.6 Plansa nr.7 Plansa nr.8 Plansa nr.9