National Theatre, Craiova
1974

Construcţie emblematică a Craiovei, situată în plin centru ( pe strada Alexandru Ioan Cuza nr.11A), Teatrul  Naţional face parte din  seria celor trei teatre care au marcat atât evoluţia arhitecturii cât şi a artei teatrale româneşti contemporane.  Realizate în aceeaşi perioadă -1964-1972, înnoitoare  ca expresie arhitecturală, dovedind  cunoaşterea evoluţiei programului, şi comparate deseori, Teatrul Naţional din Bucureşti (autor arh.Romeo Belea), Teatrul de Stat din Târgu Mureş (autor arh. Constantin Săvescu) şi Teatrul Naţional din Craiova (arh. Alexandru Iotzu) reprezintă  punctul culminant  în contruirea de edificii culturale în România secolului XX.

Fondat in 1850 Teatrul Naţional din Craiova şi-a desfăşurat activitatea aproape fără întrerupere.  În urma incendiului din 1923, clădirea veche a  teatrului a fost distrusă,  acesta  funcţionând apoi, în condiţii improprii, într-un amfiteatru adaptat, al unui liceu. O nouă clădire  urma să vină  în întâmpinarea unei necesităţi reale şi să asigure cadrul adecvat al desfăşurării actului teatral,  să  adăpostească şi să  reprezinte o veche şi valoroasă  instituţie  culturală. Terenul din centrul oraşului situat între strada Alexandru Ioan Cuza şi Calea Craiovei, mărginit pe o latură de clădirea Universităţii ( iniţial Palatul de Justiţie construit în 1920, după planurile arhitectului Toma Socolescu) fusese rezervat de către edili pentru edificarea noii construcţii. O dovedeşte proiectul realizat, pe la 1940, de arhitectul Constantin Iotzu, proiect ce reunea în ansamblul unei unice clădiri monumentale „Palatul Municipal şi Teatrul Naţional”. Datorită izbucnirii războiului, proiectul rămâne însă  nerealizat.

În perioada de sfârşit a  anilor 50- început al anilor 60, are loc o relansare a  proiectării în domeniul instituţiilor culturale, marcată prin cele două concursuri :  pentru Teatrul Naţional din Craiova  şi pentru  Teatrul Naţional din Bucureşti. Concursul pentru Teatrul Naţional din Craiova are loc în 1958 şi oferă o serie  întreagă de soluţii, dintre care se remarcă proiectul colectivului Paul Bortnovschi, Stan Bortnovschi, Aurelia Teodorescu ,prin realizarea unei rezolvări novatoare a  raportului sală spaţiu de joc, cu  posibilitatea modificării cadrului scenic. La rândul său, acest concurs nu se finalizează prin costruire, şi lucrarea  este încredinţată în 1967, arhitectului Alexandru Iotzu, recomandat de experienţa în proiectarea teatrelor (reconstrucţia teatrului din Arad -1958; reconstrucţia teatrului „Mic” din Bucureşti -1959-1961). Pornind de la amplasament, studiul în profunzime al terenului, cunoaşterea detaliată a realizărilor şi experimentelor  arhitecturii teatrale, arhitectul va realiza  aici capodopera  creaţiei sale, punându-şi amprenta inconfundabilă  asupra imaginii oraşului.

Considerentele legate de amplasament joacă un rol esenţial în definirea imaginii teatrului din Craiova.  Întreaga geometrie volumetrică  derivă dintr-un sistem de terase în trepte şi platforme care modelează relieful natural (cu o cădere de nivel de 7 metri  între cele două străzi) şi se insinuează în interiorul clădirii, asigurând o continuitate a spaţiului interior şi exterior.

Pentru reuşita încadrare a teatrului în spaţiul urban înconjurător arhitectul Iotzu a considerat de asemenea ca absolut necesar să extindă preocuparea de la amenajarea terenului din imediata apropiere la intreaga zonă centrală liberă şi neamenajată rezultată prin mutarea pieţei alimentare de pe acest amplasament. Amenajarea unui parc, organizarea accesului rutier la teatru şi asigurarea parcajelor necesare pentru vehicule au reprezentat un minuţios studiu de sistematizare verticală pentru crearea unor terase şi peluze succesive, care să lase nealterată perspectiva ascendentă către teatru. Spaţiile verzi, delimitate, dar legate între ele prin alei, trepte şi ziduri de sprijin, alcătuiesc un parc central şi oferă concomitent pietonilor o fluentă legatură cu mijloacele de transport de pe Calea Bucureşti. Câştigul este însă mult mai mult decat utilitar, desfaşurarea parcului, susţine perspectiva ascendentă către teatru, formele şi direcţiile platformelor  se regăsesc în orientarea planurilor verticale ale faţadelor şi, dinspre Calea  Bucureşti,  ansamblul se citeşte ca o succesiune gradată a orizontalelor : platforme şi amenajări, volumul propriu zis al foaierelor şi anexelor, volumul sălii şi turnului scenei.

Raportarea la cadrul construit, va determina o formulă de rezolvare planimetrică neobişnuită. Concursul iniţial şi studiul întocmit de către un colectiv  din cadrul I.S.A.R.T. prevedeau amplasarea sălii intr-o formulă clasică,  cu axa longitudinală şi accesul  perpendiculare pe strada Al. Ioan Cuza (situată la cota superioară ). Analiza, convingător ilustrată grafic de către arhitect, demonstrează însă că volumul teatrului  ar fi  oferit, o contrapondere insuficientă masivităţii clădirilor alăturate , până  şi dominanta verticală a turnului scenei  fiind mult  diminuată prin efectul de perspectivă. Argumentarea amplasării teatrului cu axa longitudinală paralelă cu cele două artere de acces  e susţinută de  posibilitatea realizării unui volum cu dominantă orizontală,  de oferirea unor faţade de egală importanţă spre cele două artere, de posibilitatea participării foaierului la  noua organizare a zonei centrale şi de utilizarea  eficientă a căderii de nivel.  S-a creat astfel un ansamblu urban cu terase, plantaţii şi alei ce pun în valoare obiectul de arhitectură.

În ceea ce priveşte programul, s-a  prevazut  iniţial ca teatrul să aibă două săli de 800 şi respectiv 300 locuri, cu scene dispunând de dotări la cel mai înalt nivel. Definitivarea temei a durat 2 ani şi  a fost rezultatul  integrării în totalitate a propunerilor arhitectului Al. Iotzu, vizând profilul, capacitatea (redusă la o sala de 650 de locuri) gradul de utilare şi confort  al sălii.

Criticat  iniţial pentru exagerata amploare acordată anexelor scenei, teatrul a fost croit  astfel încat „să poată face faţă  în bune condiţii prezumatelor cerinţe ale unui viitor mai indepărtat”, asigurând desfaşurarea nestingherită a activităţii teatrale. Aceeaşi dimensionare generoasă  o întâlnim şi în  spaţiile oferite publicului. Ceea ce caracterizează organizarea teatrului, în totalitatea sa este fluenţa funcţională, distribuţia generoasă dar perfect organizată a spaţiilor. Dispunerea  asimetrică a foaierelor ,  urmareşte traseul organic al circulaţiei pietonale.

Diferenţierea spaţială interioară se exprimă pe faţade printr-o  ritmare armonioasă a anvelopantei vitrate –  creşterea se face de la spaţiul intim al accesului la marea vitrină către parc. Deschiderea totală a foaierelor  reuşeşte să facă  din prezenţa publicului un spectacol  ce animă viaţa urbană.

Sala în amfiteatru continuu, cu circulaţii laterale elimină în totalitate locurile cu vizibilitate redusă şi are „calitatea de a contopi publicul într-un tot omogen”, caracteristica cea mai pregnantă fiind  dată de accesul la cota scenei, care asigură o comunicare perfectă între  amfiteatru şi spatiul de joc. Volumetria  spectaculoasă  a plafonului , înglobând cele două pasarele pentru reflectoare, acuză spaţial forma centrată a amfiteatrului,  şi imprimă sălii  ordinea organică ce transpare compoziţional în totalitatea ansamblului.

Spaţiul de joc flexibil   a fost proiectat astfel încât să  permită, printr-un minim de mijloace tehnice,  cele trei tipuri clasice de amenajare scenică: italian, elisabetan şi arenă. Elementele de mecanică de scenă se concentrează în realizarea deschiderii de excepţie a cadrului scenic, variabil atât ca lăţime (între 9 şi 19 metri) cât şi ca inălţime (între 5,50 şi 7,00 metri).

Organizarea spaţială a buzunarelor  şi spaţiilor de repetiţie creează posibilitatea unei desfăşurări ample a scenei în varianta italiană, obţinându-se, prin ridicarea cortinei metalice, un spaţiu de joc  foarte adânc , cuprinzând scena propriuzisă , buzunarul de fund şi sala de repetiţii. Aceasta  este folosită în prezent, în conformitate cu intenţia iniţială a autorului. ca sală experimentală.

Modenatura  euritmică a sălii şi turnului scenei, ce se regăseşte în tratarea pereţilor laterali  corespunzând anexelor,  unifică  volumul  ce capătă o organicitatea minerală. Masivitatea compoziţiei e evitată prin cele doua fante de lumină ce mărginesc orizontal pereţii plini modelaţi, ce par astfel  să plutească peste terasele înconjurătoare. Monotonia cornişei orizontale  e dinamizată prin schimbările de direcţie  şi prin vitrajul aproape continuu ce o subliniază.

Teatrul Naţional din Craiova  este unul dintre exemplele în care, calitatea excepţională a creaţiei de arhitectură a stimulat dezvoltarea unei activităţi teatrale ce a facut din Naţionalul craiovean o "vedetă a lumii". Momentul culminant al acestei perioade este atins  între anii 1989-1998, când regizorul Silviu Purcărete realizează, utilizând în totalitate posibilităţile oferite de scena amplă a teatrului, o serie de şase spectacole recompensate cu premii naţionale şi internaţionale.
           
Ana Maria Hariton, arhitect

Imagini

notes	1-proiecte concursuri	2 inscrierea in sit - cadrul co..
3-inscrierea in cadrul natural	4-SALA VARIANTE AMENAJARE	5- SALA -SCENA
6-planuri sectiuni	7-perspestive foto autor	8-IMAGINI FOYER
9 EXTERIOARE	Arh. Alexandru Iotzu	Arhitectii Al. Iotzu, H. Maicu si A. Damian