Pavilionul Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale - EREN, Piaţa Presei Libere
1964

Pavilionul este realizarea profesorului arh. Ascanio Damian, alaturi de care a lucrat o echipa impresionanta: arh. Mircea Enescu, ing. Adrian Stanescu (coordonator general), arhitectii V. Ursache, Adrian Stanescu, R. Popescu, S. Miclescu, Vera Hariton, inginerii Em. Baiculescu, M. Savescu, Liana Popovici, A. Nefian, cu colaborarea inginerilor D. D. Niculescu, M. Soare si N. Potrîniche.

Proiectul a fost întocmit în IPCMC, iar executia realizata de Trustul I Bucuresti.

Beneficiar a fost Ministerul Comertului.

Pavilionul a fost amplasat pe fostul teren al Hipodromului. Initial, o parte a acestuia a fost sacrificata o data cu construirea Casei Scânteii, ceea ce a ramas din el, anume Hipodromul de trap, a fost închis o data cu dezvelirea statuii lui Lenin din fata Casei Scânteii în 1960. A rezultat, astfel, o întinsa zona libera, de aproximativ 100 ha, care urma sa fie ocupata de ansamblul târgului de expozitii si de spatiu verde.

Ansamblul parcului este organizat dupa o axa majora care proclama pavilionul ca obiect principal (capat de perspectiva), trece prin centrul pietei si este perpendiculara pe bulevardul Kiseleff. Una din problemele compozitionale care trebuia evitata era eventualul “conflict” dintre Casa Scânteii si Pavilion, care a fost rezolvata prin pastrarea unui amplu spatiu liber în jurul pavilionului. Aceasta axa se materializeaza într-o esplanada ampla de acces.

Pavilionul gazduieste si astazi târguri si expozitii, pastrându-si functiunea pentru care a fost creat si ramânând, înca, cel mai mare spatiu expozitional al Bucurestiului. Gândirea functiunii a avut în vedere flexibilitatea spatiala a amenajarilor temporare, fara însa a neglija imaginea reprezentativa.

Decizia asupra partiului arhitectural nu a apartinut în întregime echipei de proiectare, deoarece puterea politica a impus ca model de structura si imagine pavilionul “Z” din cadrul Complexului expozitional din Brno, construit dupa un proiect al profesorului  Ferdinand Lederer în 1958.

Datele tehnice ale pavilionului dau masura realizarii impresionante: diametrul cupolei de 93 m, diametrul constructiei 125 m, înaltimea totala 42 m, suprafata construita de aproximativ 10 000 m², suprafata desfasurata de aproximativ 19 000 m².

Discutam în acest caz de o realizare modernista prin excelenta – pe de o parte prin utilizarea tehnologiilor si la materialelor noi la vremea respectiva, iar pe de alta parte prin abordarea teoretica din spatele proiectului.

Structura a fost conceputa, astfel, încât sa sustina expresia plasica propusa, dar sa fie si cât mai usor de prefabricat, pentru a putea fi ridicata într-un timp scurt, de 9 luni. Cupola are o structura din teava formata dintr-un inel de baza si unul superior, legate între ele cu tevi-meridian. Între inelele extreme, alte inele orizontale completeaza structura. Cupola a fost montata la sol, iar pentru ridicarea ei au fost utilizate prese hidraulice având ca turnuri de ridicare stâlpii interiori de beton armat ai constructiei perimetrale. Constructia perimetrala, cu structura din beton armat si stâlpi metalici, a fost realizata în acelasi timp cu cupola, utilizând cât mai multe prefabricate pentru plansee. Structura metalica a fost la final înglobata în beton, formând o asa numita structura de beton armat cu armatura rigida.
Una din dotarile speciale ale pavilionului, din pacate disparuta astazi, era deservirea acestuia de catre o cale ferata care intra pâna pe platforma de la cota 0,00. Exista, de asemenea, o statie de compresoare, situata la nivelul tehic, pentru punerea în miscare a unor exponate.

Închiderea în cupola a dictat compozitia pavilionului, constructia rezultata fiind un spatiu central, centripet, cu un ax vertical sustinut formal de nervurile structurii si de diverse detalii de finisaje.

Dinamismul interiorului este sustinut de jocul celor trei galerii amplasate la cote diferite si al scarilor care le unesc, astfel încât simetria planului nu este manifesta, ea devine doar un instrument de orientare în spatiu.

Sunt prevazute trei galerii, situate la cote diferite. Accesul publicului dinspre esplanada se face pe doua rampe care realizeaza o continuitate spatiala între exterior si galeria aflata la cota +3.20 m. De aici deschiderea mare a spatiului invita la explorare, fie a zonei centrale, aflata la cota ±0.00, fie a celorlalte galerii, aflate la +4.50 m respectiv +7.70 m.

Compozitia fatadei asigura imaginea iconica a pavilionului prin cele doua elemente suprapuse, constructia perimetrala si cupola. Poate cel mai interesant detaliu - si cel care amplifica identitatea puternica a pavilionului (pe lânga cupola) - este ampla suprafata vitrata care exprima în fatada nivelul galeriei principale. Geamurile cu o înaltime de 11 m sunt dispuse astfel încât sa formeze unghiuri obtuze câte doua. Din aceasta dispunere zig-zagata rezulta o suprafata vibrata care confera dinamism volumului, iar din diferenta de diametru a consolelor (cea superioara este mai ampla) rezulta  înclinarea acestei mari vitrine – cu atât mai mult o imagine dinamica.

În anul 1962 urma celebrarea încheierii procesului de colectivizare a agriculturii, moment în care pe terenul fostului Hipodrom au fost adusi 11 000 de tarani (numar menit sa evoce victimele rascoalelor taranesti din 1907) care sa se bucure împreuna cu conducatorii partidului comunist de importanta realizare arhitectonica. Constructia pavilionului fusese deja începuta, înca din 1959 fusese decisa amplasarea lui pe terenul Hipodromului. Scurta a fost însa aceasta prima etapa a carierei nou construitului pavilion, pentru ca, în urma încarcarilor cu zapada, cupola pavilionului a cedat, întorcându-se literalmente pe dos. Norocul a facut sa nu existe victime omenesti, iar anchetele ulterioare au stabilit nevinovatia proiectantilor, problemele aparute fiind din cauza executiei. Acest nefericit eveniment a facut ca notorietatea de care ar fi meritat sa se bucure nou construitul pavilion sa intre într-un con de umbra. Reconstruirea cupolei s-a facut sub presiune dat fiind ca pavilionul trebuia sa fie functional pentru aniversarea celor 20 de ani de la “victoria împotriva fascismului”, in 1964. Partidul a decis sa organizeze cu aceasta ocazie o grandioasa expozitie de prezentare a realizarilor acestor doua decade.

Toate cele amintite contureaza imaginea unei constructii complexe realizata în pas cu stilul si tehnologia vremii. Aceasta este cu atât mai remarcabil cu cât ne situam la doar câtiva ani de la revenirea la un "modernism tutelat" (Ana Maria Zahariade), dupa perioada “realismului socialist”. Modernismul interbelic nu a fost o scoala usor de uitat, astfel ca multi dintre profesionisti au îmbratisat nou-regasita libertate stilistica, iar o constructie de o dimensiune impresionanta cum este Pavilionul EREN a putut fi o buna ocazie de a demonstra capacitatea de a face arhitectura moderna si de a aplica tehnologii noi a arhitectilor. Dincolo de rapelurile ideologice, pavilionul este una din constructiile care si-au pastrat functiunea si dupa Revolutia din 1989, fara a necesita eforturi de conversie simbolica. Târgurile organizate aici au atras mereu publicul, fie ca a fost vorba de expozitia pentru care a fost construit pavilionul, fie ca este vorba de târgurile actuale, în economia de piata sau de târguri de carte. Ba, chiar de curând – în ultimii doi ani –, ansamblul a devenit un loc preferat pentru concerte în aer liber, ceea ce tinde sa îi sporeasca prestigiul între tineri.

Situatia pavilionului EREN este deosebita prin aceea ca nu necesita muzealizarea pentru a-si pastra valoarea arhitecturala, ba chiar pastrarea functiunii sale îi promoveaza imaginea, iar capitala se poate bucura de o constructie emblematica, reprezentativa pentru modernismul anilor ’60 ai secolului XX.

Miruna Stroe, arhitect

Imagini

Plansa nr.1 Plansa nr.2 Plansa nr.3 Plansa nr.4 Plansa nr.5 Plansa nr.6 Plansa nr.7 Plansa nr.8 Plansa nr.9